Astăzi chiar am alergat. 😅

Nu pentru că așa era planul, ci pentru că am plecat târziu de acasă, am greșit artera pe care trebuia să merg, iar Maps îmi arăta că ajung la şi ... 45. Am zis: No way! Nu-mi sap singură groapa. 😄 Așa că am luat-o la fugă. La 5:29 eram la Charles de Gaulle. Am așteptat până la 5:30, iar la 5:31 am anunțat că pornesc, deşi eram singură și, recunosc, nu asta îmi doream. Pe drum mă gândeam ce aș putea face frumos pentru oameni astăzi. Și, fără să-mi dau seama, am început să salut pe toată lumea. Dar absolut pe toată lumea. 😄 Doamne... nu vreți să știți cât de fain a fost! Unii mi-au răspuns surprinși. Unii au zâmbit larg. Unii s-au uitat în spate, convinși că vorbesc cu altcineva. Alții probabil au crezut că sunt la telefon. Iar câțiva nu au răspuns deloc. Și eu... eu mergeam și râdeam singură. ❤️ Așa l-am cunoscut și pe domnul Valentin. L-am salutat, m-a salutat și el, iar după câteva minute m-a ajuns din urmă. - Oamenii sunt surprinși că îi salutați, mi-a spus. - Daaa, am observat și eu! Și de acolo am mers împreună o bucată de drum. Mi-a povestit despre fiul lui și despre iubita lui, care, spune el, seamănă foarte mult cu mine. Chiar și fizic. Dar mai ales prin optimism. 😊 Ce frumos este să fii prezent. Să faci un lucru atât de simplu... altfel. Iar concluzia zilei m-a pus pe gânduri. Uneori, un minut sau două îți pot schimba complet direcția. Astăzi nu am alergat cu colegii mei. Cele câteva minute de întârziere au făcut ca eu să pornesc într-o direcție, iar ei în cealaltă. Ne-am întâlnit pe la mijloc și la final. Și mă tot gândesc... oare de câte ori în viață ni se schimbă drumul din cauza unui minut? A unei întârzieri? A unei decizii aparent banale? Cred că o să mă urmărească gândul ăsta toată ziua. ❤️