Curățenie.

În suflet. În oameni. În casă. În gânduri. Sunt într-un punct al vieții în care îmi dau voie să văd mai clar. Și observ ceva interesant: pe măsură ce vederea îmi obosește în fața calculatorului, în alte zone ale vieții văd mai bine ca niciodată. Văd ce merită să rămână și ce poate merge mai departe. Văd oamenii care sunt prezenți, care își fac timp, care aleg să fie lângă mine. Și îi văd și pe cei care își urmează propriul drum. Ambele sunt în regulă. Dar cea mai importantă privire este către mine. Pentru că oamenii nu intră pur și simplu în viața noastră. Undeva există o ușă. O invitație. Un loc în care au simțit că pot intra. Și atunci mă întreb: Unde m-am considerat prea puțin importantă? Unde am confundat bunătatea cu lipsa limitelor? Unde am crezut că dacă înțeleg un comportament, trebuie să îl și accept? Unde am ignorat ceea ce vedeam deja? Unde nu m-am iubit suficient cât să spun un simplu „nu”? Nu caut vinovați. Nu mă interesează procesele trecutului. Mă interesează să înțeleg invitația. Pentru că, atunci când înțeleg invitația, pot să o schimb. Curățenia aceasta nu înseamnă să scot oameni din viața mea. Înseamnă să eliberez convingerile care i-au lăsat să intre. Fac loc pentru mai mult adevăr. Mai multă claritate. Mai mult din mine. Pentru că, înainte să intre ceva nou, de multe ori trebuie să plece o iluzie veche.